Am cravata mea, sunt pionier!

  • de

Școala nu m-a plăcut, nici eu pe ea … cel puțin în prima lună. Aveam o învățătoare dată dracu’. Urla, țipa, zbiera … și ave o riglă groasă de lemn cu care-i plăcea să-și tortureze elevii.

Când venea cu rigla în mână către noi, ne rugam să ne plesnească cu ea peste umăr, sau măcar peste palmă, căci alternativa era groaznică. Avea o plăcere orgasmică atunci când ne punea să ținem degetele strânse ca într-un buchet pentru ca mai apoi să ne lovească cu putere folosind muchia ascuțită a celebrei rigle din lemn. Durea. Era o durere absurdă, deoarece durea mult mai tare după …

Am avut „norocul” să mă îmbolnăvesc după doar 3 luni de școală. Am stat internat 3 săptămâni izolat în spitalul Victor Babeș (cred… făcusem Hepatita tip A).

A urmat un an de pauză cu dese vizite la doctor pentru analize, regim alimentar strict și mult timp liber… Visul tatălui se împlinise: urma să încep clasa I-a la vârsta de 7 ani.

Știți cum se spune … „a doua oară e cu noroc” … noua învățătoare era tânără, abia venită de pe băncile școlii, dar eu nu aveam de unde să știu că nu au toate „tovarășele” aceleași apucători, așa că am plâns în primele zile mai rău ca la șase anișori.

Adevărul este că „tovarășa” învățătoare Luminița era ce trebuie, exact cum ar fi trebuit să fie un dascăl. Datorită ei am învățat și am prins dorința de a învăța în permanență lucruri noi.

Am devenit un elev silitor. Am trăit primele „povești de dragoste”, „primele decepții în dragoste” la 7 ani, în clasa I-a!

Au fost zile frumoase, vacanțe plăcute … și a început și clasa a II-a, moment în care am primit vestea cea mare: cei care, datorită meritelor deosebite în activitatea școlară, vor fi acceptați în rândul marii familii a Pionierilor Patriei în prima serie vor merge într-o excursie gratuită de o zi la Barajul Vidraru pentru a-și primi cravata de Pionier într-o ceremonie la înălțimea importanței evenimentului.

A fost o excursie foarte frumoasă. Prima mea plimbare cu un autocar! Țin minte și acum gustul superb al conservei de pește savurate în mijlocul naturii, între niște mușuroaie de furnici mari cum nu mai văzusem, niște scări metalice fără contra-trepte care-mi făceau genunchii să tremure, uriașul metalic ce se credea stăpânul fulgerelor și mândria de a primi cravata roșie de pionier!

La început era o mândrie, deoarece doar 10 copii din 30 o aveau. Cei mai buni 10 elevi erau altfel îmbrăcați și eu eram unul dintre ei. Lăsasem cămașa albastră, cu pătrățele, trecutului. Avansasem. Eram Pionier, cu cămașă albă și cravată! Puteam să „cânt cu mândrie” Am cravata mea, sunt pionier!

Doar după ceva ani am realizat că era ordin ca toți să fim făcuți pionieri, chiar și cei mai lipsiți de merite, deoarece nu se cădea să declari că școala nu este în stare să educe un copil în spiritul ideologiei de partid.

După un an, eram toți pionieri, organizați pe grupe, cu grade și funcții în cel mai curat stil militar. Cu timpul cravata a devenit o povară. Era o chestie pe care nu trebuia să o pierzi, pe care trebuia să o înlocuiești imediat ce începea a-și pierde tricolorul de pe margini, pe care trebuia să o ții prinsă cu un inel transparent care era numai bun de minge de fotbal în timpul pauzelor!